Mitologie: rătăcirile lui Odysseus

Ulysse (numit de greci Odysseus) era fiul lui Laerte, rege din Itaca, una din insulele ionice, și al Anticleei, fiica lui Autolycos (viclean și hoț ca și tatăl său, Hermes). Soția sa fu pioasa Penelopa, fiica lui Icarios. El personifică geniul grec cu toate calitățile și defectele sale: prefăcut și viclean, dar ager și elocvent, Ulysse aduse în războiul troian mari servicii grecilor prin dibăcia în negocieri și prin curajul său în momente critice. La întoarcere, în lunga-i rătăcire pe mare, el trecu prin un șir de pățanii minunate, care l-au făcut nemuritor. Acele întâmplări se află povestite cu de-amănuntul în Odyssea și le enumerăm pe scurt mai la vale. 

Ciconii și lotophagii. – Ulysse, «bărbatul cel foarte iscusit, care rătăci mult timp pe mare și care văzu numeroase cetăți și cunoscu datini de felurite popoare», plecând cu mai mulți tovarăși și cu cele douăsprezece ale sale nave de la țărmul Troiei, fu aruncat pe coastele Traciei. Acolo, la cetatea Ismaros, dete peste poporul viteaz al ciconilor, cu care se luă la luptă și pierdu 72 din tovarășii lui. Pornind de acolo, o nouă furtună îl făcu să rătăcească pe mare timp de nouă zile, mereu expus vânturilor, până ajunse în Libia, în țara lotophagilor sau mâncătorilor de lotos, un fruct de culoare roșie, dulce ca mierea, și cine îl mânca uita de întoarcerea în patrie. Trei din tovarășii lui Ulysse, trimiși să cerceteze țara, «mâncară și ei dulcele lotos și nu mai vrură să aducă veste înapoi și nici să se întoarcă, ci să rămână acolo mâncând lotos cu lotophagii». 

Polyphem. – Din țara lotophagilor Ulysse ajunse în Sicilia, în țara cyclopilor, popor de păstori antropofagi, cu forme uriașe și respingătoare (aveau un singur ochi în mijlocul frunții), de o fire sălbatică și cruntă. Acești cyclopi homerici diferă cu totul de cyclopii lui Hesiod, cei trei fii ai lui Uranos și ai Geei, faurii fulgerelor și calfele lui Hephestos, precum și de cyclopii constructori cărora tradițiunea le atribuia zidurile așa-numite cyclopice, durate din bolovani mari îngrămădiți fără niciun ciment (cum se mai vede și astăzi prin Argolida, Arcadia și Lațiu). Cyclopii homerici desprețuiau agricultura, se hrăneau cu grâu, orz și struguri, trăiau singuratici fiecare în peștera sa și înfruntau puterea lui Zeus. Tipul acestor cyclopi homerici e Polyphem, fiul lui Poseidon, care locuia într-o peșteră de lângă Etna, unde-și păștea oile și mânca pe oamenii ce-i cădeau în mână. El îndrăgise pe nimfa Galathea (subiectul unei idile de Theocrit), zdrobind de stâncă pe rivalul său Acis, și înghițise pe doi din tovarășii lui Ulysse, a cărui aventură în peștera uriașului e admirabil povestită în Odyssea. 

Eolos și lestrygonii. – Din țara cyclopilor, Ulysse ajunse în insula Eolia, înconjurată cu un zid de aramă. Acolo se aflau palatele lui Eolus, domnul vânturilor, și ale celor doisprezece copii ai săi, șase feciori și șase fete. El ținea vânturile închise într-o peșteră, de unde le slobozea după ordinul zeilor. Eolos primi bine pe Ulysse și la plecare îi dărui un burduf, în care închisese toate vânturile aprigi, și legă acest burduf de corabie cu un lanț de argint, nelăsând să adie decât Zephyrul. Cu ajutorul său, mult pățitului erou ar fi putut să ajungă lesne în patria sa. Dar tovarășii lui, tocmai când erau deja aproape de Itaca și pe când Ulysse era cufundat în somn, desfăcură de curiozitate lanțul, vrând să știe ce conține burduful, și așa vânturile scăpară din închisoarea lor. O furtună strașnică se iscă atunci și Ulysse cu ai săi se pomeniră iarăși în mijlocul mării, departe de pământul patriei. Atunci ajunse în țara lestrygonilor, niște uriași mâncători de oameni. Acolo nopțile erau luminoase ca ziua și un om care n-ar fi dormit putea câștiga o îndoită simbrie zilnică. De-abia putu Ulysse să scape din acea țară cu o singură corabie, căci celelalte i se sfărmară de stânci. 

Circe. – De acolo ajunse în insula Eia, unde locuia fiica lui Helios, faimoasa vrăjitoare Circe, sora lui Eetes, părintele Medeei. Zeița cea cu frumoasele cosițe și cu multele vrăji locuia în niște mândre palate, înconjurate de fiare sălbatice care nu erau decât oameni vrăjiți de dânsa și schimbați în porci, lupi sau lei, ca să-i păzească mândrul palat. Apoi îmblânzea acele fiare cu vrăji, dându-le buruieni rele. Vrăjitoarea uimi cu cântecul ei fermecător pe nenorociții tovarăși ai lui Ulysse, îi pofti înăuntru și-i ospătă: «iar în pâine amestecă buruieni triste, ca să uite de țara lor părintească; și după ce le dete de băut, îndată apoi, lovindu-i cu o vargă, îi închise în cotețul de porci; căci ei aveau capete și glas și peri și trup de porci, mintea lor însă era neschimbată ca și mai înainte.» Ulysse, înștiințat de soarta tovarășilor săi, porni însuși la locuința faimoasei vrăjitoare. În drum îl întâlni Hermes, cel cu varga de aur, asemenea unui tânăr cu barba abia încolțită, și-i dete o buruiană «la rădăcină neagră, iar floarea asemenea laptelui, pe care zeii o numesc moly», care să-l apere de vrăjile zânei. Uimită că farmecele ei n-aveau nicio putere asupra eroului, Circe se înduplecă să-i scape pe prea iubiții tovarăși: «Ea ieși din palat, ținând varga în mână, deschise ușile cotețului de porci, mânându-i afară; și ei semănau cu vieri de nouă ani; apoi stătură înaintea-i și dânsa, umblând printre ei, ungea pe fiecare cu o altă doftorie; atunci începură să cadă de pe mădularele lor perii și iarăși din nou se făcură oameni, mai tineri de cum erau înainte și cu mult mai frumoși și mai mari la vedere.» 

Umbrele din Hades. – Ulysse rămase un an încheiat în insula Circei, petrecându-și viața în veselii și ospețe. Apoi, înduplecat de tovarășii lui, se hotărî să pornească și Circe îl sfătui să plutească mereu spre Apus, dincolo de Ocean, ca să poată întreba, în dumbrava Persephonei, la intrarea Infernului, sufletul orbului proroc Tiresias despre soarta-i viitoare. El ajunse la marginile Oceanului, în țara cimerienilor, unde «o noapte rea este întinsă peste bieții muritori» și acolo săpă o groapă, făcând jertfe și rugăciuni. Atunci se pomeni cu popoarele de morți băutori de sânge: «începură să se adune de sub Erebos sufletele morților răposați, neveste și flăcăi, bătrâni mult pățiți și fecioare cu inima de curând în jale și mulți răniți cu lănci potrivite cu aramă, bărbați omorâți în război, cu armele mânjite de sânge, care mulți se îngrămădeau împrejurul gropii, venind mereu unul dintr-o parte și altul dintr-alta, cu un mare vuiet. Acolo întâlni, printre alte umbre de eroi și de eroine, pe mamă-sa Anticleia, care îi dete știre despre părintele său Laerte, despre soția sa Penelopa și despre fiul său Telemach... Umbra lui Tiresias îi descoperi urgia lui Poseidon în contra sa (fiindcă orbise pe Polyphem, fiul zeului), dar îl asigură că va ajunge în patrie, numai să nu se atingă de vacile lui Helios. 

Sirenele. – Întorcându-se de acolo, Ulysse se duse iarăși la Circe și zeița îl sfătui cum să scape de primejdiile viitoare. Plecând de acolo, ajunse pe coasta apuseană a Italiei, la insula celor două sirene. Aceste femei-păsări, maestre ale mării, culcate pe o livadă înflorită de la țărm, fermecau pe navigatori cu duioasa lor cântare și-i prăpădeau cum ajungeau în puterea lor, de aceea împrejurul lor se afla o mare movilă de oase de oameni putreziți. Ulysse, după sfatul Circei, astupă cu ceară topită urechile tovarășilor săi, ca să n-audă acel viers ademenitor; iar dânsul se legă țeapăn de catarg. Sirenele, văzându-l aproape de țărm, începură să-i cânte un dulce cântec: «Vino la noi, faimosule Odysseu, fala cea mare a acheilor, oprește-ți corabia să ne asculți. Căci nimeni n-a trecut până acum pe-aicea fără să fi ascultat glasul cel dulce ca mierea ce curge de pe buzele noastre. Cel ce ne face pe voie, se întoarce încântat în țara sa, știind și mai multe. Noi știm toate câte au suferit, cu voia zeilor, argienii și troienii, în cetatea cea mare a Troiei; știm toate ce se întâmplă pe pământul cel mănos». Dar Ulysse și tovarășii săi rămaseră surzi la acele glasuri duioase și astfel putură cu toții să scape de primejdie. 

Stânci rătăcitoare. Scylla și Charybda. – Scăpat de sirene, Ulysse cu ai săi deteră peste niște stânci vii, pe unde nu putea trece nicio corabie, căci ele, ciocnindu-se în capete (și de aceea numite Symplegade), se mișcau val-vârtej și răpeau sfărâmând oameni și corăbii. Nici chiar păsările nu puteau zbura printr-însele și stânca apuca din când în când pe vreuna din porumbițele ce Părintele Zeus le trimitea într-acolo să-i aducă ambrosie. Dintre corăbii, numai Argo putu să treacă neizbită de acele stânci, căci Hera însăși o petrecu pe dinaintea lor. De acolo ajunseră la o peșteră neguroasă unde locuia o dihanie lătrătoare, Scylla, care avea 12 picioare scurte și 6 gâturi foarte lungi: pe fiecare gât avea câte un cap îngrozitor și înăuntru 3 rânduri de dinți ascuțiți și dătători de moarte. Pe jumătate vârâtă în peșteră și cu capetele afară din prăpastie, monstrul răpea lacom cu fiecare din ele pe oamenii din corăbiile ce treceau pe acolo. Ulysse cu ai săi trecu nevătămat prin această stâncă, dar nu și prin alta, Charybda, care, nevăzută, revărsa de 3 ori pe zi apa și apoi o înghițea împreună cu cei ce pluteau asupra-i; astfel ea înghiți pe șase din tovarășii lui Ulysse. 

Vacile lui Helios. – Scăpând și de acolo, Ulysse ajunse în insula Trinacia (Sicilia), unde se opri fără voie și numai după dorința tovarășilor săi. Acolo pășteau vacile lui Helios: «șapte cirezi de vaci și alte atâtea frumoase turme de oi, câte cincizeci de capete în fiecare turmă; ele însă nici nu fată, nici nu se împuținează vreodată; iar păstorii lor sunt zeițe, nimfe cu mândre plete, Phaetusa și Lampetia, pe care le născu Soarelui Hyperion divina Neera.» Reținuți acolo de vânturi contrare, tovarășii lui Ulysse, împinși de foame, răpiră câteva vite din turma lui Helios, cu toate că Ulysse îi oprise strașnic să nu se atingă de ele. Grozavă fu răzbunarea zeului, «care vede toate și aude toate». De-abia se îmbarcară și un fulger al lui Zeus le făcu corabia țăndări și o scufundă în mare; toți se înecară afară de Ulysse, care, agățându-se de o grindă, pluti nouă zile bătut de valuri, până ajunse în insula Ogygia. 

Calypso. – În acea insulă singuratică locuia Calypso, o fiică a lui Atlas. Zeița cu mândrele cosițe primi cu multă bunătate pe naufragiat, prinse dragoste de dânsul și vru să-l facă nemuritor, luându-l de bărbat, ca să rămână totdeauna cu dânsa. Ulysse se înduplecă mai întâi și rămase șapte ani în acea insulă. Dar în curând se redeșteptă într-însul dorul de a-și revedea iubita Itaca, țara sa părintească. În fiecare zi se așeza la țărm și de acolo, suspinând și lăcrimând, se uita cu duioșie înspre partea Itacăi. În cele din urmă, zeii înșiși fură înduioșați de atâta dor și Zeus, prin mijlocirea lui Hermes, ordonă zeiței să lase pe erou să plece. Fericit atunci să-și revadă pe ai săi, el însuși își făcu o plută și se încrezu a doua oară valurilor mării. 

Nausica și Alkinoos. – De șaisprezece zile plutea el deja pe mare, când zări în depărtare albind insula Skeria. Dar tocmai pe când se opintea să ajungă într-acolo, Poseidon îi sfărâmă pluta și-l părăsi în voia valurilor. El se prăpădea negreșit, dacă îndurătoarea Ino Leucothea nu-l ajuta și nu-i dădea putere să scape înot. După două zile și două nopți ajunse în sfârșit la țărmul Skeriei, unde fu întâmpinat de Nausicaa, fiica lui Alkinoos, regele pheacienilor. Tânăra și grațioasa fecioară se juca tocmai cu soațele ei la țărm, când zări adormit pe Ulysse și, compătimindu-i starea ticăloasă, îi arătă calea spre palatul tatălui ei. Eroul rămase înmărmurit la vederea acelei mândre locuințe: «era un luciu ca de soare sau de lună prin palatul cel cu înaltul acoperiș al mărinimosului Alkinoos; ziduri de aramă se întindeau pe de o parte și pe de alta de la prag până în fund, iar împrejur ceardacul era vânăt și porți de aur închideau înăuntru palatul cel trainic; ușciori de argint erau așezați pe pragul de aramă; de argint era și pragul de sus al ușii și belciugul era de aur; de amândouă părțile păzeau palatul niște câini de aur și de argint, pe care-i făcuse Hephestos cu priceputa sa minte, și ei erau pururea fără de moarte și fără de bătrânețe.» Ulysse, fără să fie cunoscut, fu bine primit și ospătat de rege, iar la sfârșitul ospățului, divinul cântăreț Demodocos cântă isprăvile lui Ulysse și ale lui Achile la Troia, dragostea lui Ares cu Aphrodita și calul de lemn care aduse ruina Troiei. Lacrimile năpădiră pe înduioșatul Ulysse și atunci regele îl puse să povestească ce pățise până atunci pe mare. Mișcat de atâtea minunate nenorociri, regele dărui bine pe erou și porunci pheacienilor, care ei înșiși erau niște corăbieri năzdrăvani (căci zburau în văzduh și împetriau corăbiile), să-l ducă înapoi în țara sa. Ei îl transportară în insula mult dorită și-l lăsară adormit pe țărmul ei. 

Uciderea pețitorilor. – Trecuse douăzeci de ani de când Ulysse își părăsise țara și multe necazuri căzură în ultimii ani asupra casei sale. Părintele său Laerte, pierzând speranța de a i se mai întoarce fiul, trăia cufundat în mâhnire; Penelopa era necăjită de mulți pețitori, care, tot așteptând să se hotărască, veneau în palatul său și petreceau acolo benchetuind și risipindu-i averile. Penelopa știu mult timp să se scape de pețitori, spunând că se va căsători cu unul dintr-înșii când va isprăvi de țesut giulgiul pentru bătrânul său socru; dar ea desfăcea noaptea ce lucrase ziua (de unde locuțiunea proverbială pânza Penelopei spre a exprima o lucrare ce nu se mai sfârșește). În cele din urmă pețitorii se adunară și siliră pe Penelopa să sfârșească giulgiul. Nemaiavând încotro, ea fu nevoită să le promită o zi și o luptă de întrecere: va alege de bărbat pe acela din pețitori care va putea să întindă mai bine arcul lui Ulysse și va izbuti să arunce o săgeată prin cele 12 topoare așezate în rând ca niște pari. Aci erau lucrurile când Ulysse ajunse la Itaca și fuse lăsat adormit pe țărmul insulei. Când Ulysse se trezi din somn, fu înștiințat de Athena despre cele ce se petreceau în palatul lui. Îmbrăcat ca cerșetor, el se duse mai întâi la porcarul său Eumeos și acolo întâlni pe fiu-său Telemach, cu care se înțelese cum să omoare pe pețitori. La ziua hotărâtă pentru lupta de întrecere, Ulysse se înfățișă și el ca cerșetor să ia parte la luptă; nimeni nu-l recunoscu, afară de câinele său Argos și de doica sa Eurycleia. În zadar se încercară pe rând pețitorii să întindă arcul, numai Ulysse o putu face lesne, petrecând și săgețile prin cele 12 topoare. Apoi, cu ajutorul lui Telemach și al Athenei, el ucise pe toți pețitorii, după care se făcu cunoscut și Penelopei. Ulysse își petrecu fericit în țara sa cei din urmă ani ai vieții, cu soția sa și cu tatăl său Laerte.